de Ladislau Daradici
De-a lungul anilor, lirica lui Gheorghe Botezan păstrează aceeași marcă riguroasă a unui spirit neconvențional, netemător să-și privească destinul în față cu toate posibilele riscuri ale unui astfel de demers. În Spirala oglinzii (1995), Triunghiul Bermudelor (1997), Poemul din poem (2000), Cronici artistice, senzitive și paranormale (2010), dar și antologia Poezii (2012) întâlnim aceeași lirică trecută printr-un alambic adesea sceptic al lucidității, în care predomină componenta existențală. O metafizică poetică relevantă pentru alcătuirea lăuntrică al unui poet pentru care semnificatul rămâne prioritar în fața expresiei.
Sinele, parcă smuls din mit și legendă, păstrează imaginea alcătuirilor arhetipale. Poetul se declară ”un simplu cioban al Carpaților”, rezemat în ”bătrâna bâtă bucolică” (pag. 16), sau un om cu ”chip de templu” purtând rugăciunea în sine (pag. 17). În același timp, revine mitul lui Sisif, contemporanul nostru, în timp ce ne străduim din răsputeri să reinventăm în iluzii paradisul pierdut (pag. 12). Persistă senzația de exil în propriul destin, perceput încă de la venirea pe lume: ”Mamă, m-ai alungat/ Odată cu nașterea” (pag. 11).
”Obsedat de imagini”, poetul e văzut ca un culegător de rămășițe, îmbătrânit înainte de vreme, impotent, cum îl consideră Gheorghe Botezan (Pe urmă). Acesta se complace în a observa și nota riguros lucrurile care-i trezesc interesul. Începe să creeze poezie în clipa în care elementelor nenumeroase extrase din realitatea lumii și existenței sale li se echivalează metafore lucide, abrupte, străbătute de fiorul metafizic: omul e ”o tautologie, biologicul/ în formă bipedă” (pag. 21), lacrima e ”oglindă lichidă”, sufletul, ”lac transparent” (28). Migrenele sunt ”păsări migratoare ale gândului” (pag. 19). Uneori, poeme întregi se structurează pe tiparul unor astfel de ”definiții”: ”Liniștea, o durere moartă/ Un cântec din copilărie/ Pierdut în vis/ O mamă tânără alăptând un copil” (pag. 22). Alteori, poemul devine o înșiruire de elemente asociate cu metafore deloc măgulitoare pentru condiția noastră, ca în acest poem fără titlu: ”Tristețea – o cățea rănită,/ Bucuria – soare desenat pe trotuarele cartierului,/ Elefantul – fosilă în mumie de șoarece” (pag. 38).
Universul surprins este, adesea, unul periferic, în disoluție, în care ”amoniacul descompunerii” se simte în nări, ”hoitul dezmățului” dormitând în formulele chimice. Poetul descrie cartierele pline de mâzgă, copiii care plâng lângă ”cuburi de beton”, tomberoanele care zac goale, ruginite, ca ”niște nebune împușcate”. Și, în timp ce câinii vagabonzi ”se gudură pe la colțuri”, noi ”ne mirăm până la vomă/ de amețeala aceasta, a scârbei” (Periferie).
Ființa și neființa coexistă, ca și iluzia ori disperarea. ”Ghemuită într-un punct”, moartea stă alături de speranță (24). În uite, așa viețuim, cuvintele-cheie care denumesc ”lupta surdă” de-a viața sunt sărăcie, bogăție, bolire, putregai, bătrânețe, zgârcenie și moarte. Discursul e limpede, verdictele par definitive. Reduși la supraviețuirea biologică, imaginea noastră nu e deloc măgulitoare: ”suntem ca niște mațe,/ ca surorile noastre/ râme”. Alte motive ale liricii lui Gheorghe Botezan se alătură acestei înșiruri: motivul fricii (Cercuri), al zădărniciei (pag. 63), al cercului (pag. 61, 64), al putreziciunii (67), durerii, iluziei (81) și așa mai departe.
Poemelor lui Gheorghe Botezan nu li se poate reproșa elaborarea excesivă, rostirea spontană nepierzându-și savoarea. Bisturiul raționamentului e acut, incizia precisă. Dincolo de preponderența metaforei (de cele mai multe ori în apoziție), notația e riguroasă, aproape fugară. Reflexivitatea e redusă la minimun. Poetul deslușește cu simțurile, filtrează prin cuget, nuanțează prin suflet și transformă percepția în enunț. Dimensiunea afectivă e adesea cenzurată. E un tipar excelând prin economie și simplitate. Sugestia e maximă, semnificația bogată. Este ceea ce își propunea Borges: a spune mult, cât mai simplu, cu cât mai puține cuvinte. Sintaxa e eliberată de secvențe incidente, de răsturnări de topică. Un singur predicat uneori, o singură propoziție. Poemul rezultat e fraza.
Iată un exemplu în acest sens, poemul fără titlu de la pagina 33 (pentru relevanță, delimitez cele trei enunțuri ): ”În luciul izvorului îți îneci privirea. Chipul tău curge Alb prin mătasea fluidului. Zâmbetul tău e apa dulce a mineralelor – trecând apoi în subterane neliniști.” Atât. Vom găsi aceeași economie de mijloace pe parcursul antologiei de două sute de pagini.
Pentru a nu se abate de la rigoarea notației, poetul nu se ferește de motive, imagini care ar putea fi considerate mai puțin poetice. Poemele se structurează în crochiuri, mici tablouri din cuvinte, surprinzând realul în toată alcătuirea sa: ”Privirea ta lascivă,/ Prea aproape de umerii/ Picioarelor mele,/ Mai jos o erecție,/ Sufletul tău valsând/ În muzica roșie” (pag. 34). Într-un poem intitulat Anotimp, tabloul cu un colț de cer și o noapte strălucitoare e completat de ”violuri, spaime, moarte”, neputând lipsi nici ”țâțele”, ca niște ”poeme rotunde.” Poemul lui Botezan e viu. El ”se întâmplă” și se desăvârșește în fața noastră, devine palpabil. Devine al nostru.
Radiografia e realistă, lipsită de menajamente. A lumii, a sinelui, dar și a femeii de alături, această ”primăvară pierdută” cu roua infidelității pe buze. Primăvara este asociată femeii, dar și mamei. Femeia e puternică atunci când denigrează și, deși miroase ”a femeie de serviciu”, sărutul ei are ”gust de alune și urzici” (Notă). De altfel, majoritatea elementelor laboratorului poetic al lui Gheorghe Botezan se regăsesc în ”portretistica” sa. În nici douăzeci de cuvinte, poetul ne poate spune totul despre Bianca, Adam, Mama sau Isus (și în același timp despre noi) în poeme care poartă ca titlu aceste nume. Acest portret, de pildă, al unui Adam, cel condamnat la nemoarte: ”Cerul gurii s-a întunecat –/ Gingii fără perle,/ Minți bolnave –/ A putrezit bucata de măr/ În gâtul bărbatului.”
Există și secvențe în care imaginea femeii devine o permanentizare a bucuriei, a luminii. Bianca miroase a ”fragi de câmp” și a ”sărbătoare rurală” (Bianca). În Nostalgie, poetul conchide: într-o dimineață de primăvară ”cu flori pe buze”, chiar și disperată, femeia e frumoasă (metaforele care o însoțesc sunt superbe: ”zidul de lacrimi”, ”amintirea durerii”, ”vârtejul de sânge” din creierul poetului). Ca element intrinsec al lumii, femeia e regăsită în alcătuirea naturii. Părul ei e ”pai de grâu strălucitor”, răutatea ei, ”gust de gutuie coaptă” (29). În fața frumuseții sale, bărbatul își depune armele: ”Fiecare sărut al tău/ E o rază de soare,/ Ochii tăi desenați cu migală, stau mirați./ În rouă te caut/ Îți simt mirosul de floare,/ Făptură a dimineților mele” (26).
Dincolo de aplecarea asupra femeii în general, Gheorghe Botezan are o sensibilitate aparte pentru mamă (cea care l-a alungat odată cu nașterea): ”O stea este mama,/ De departe/ Ca o adiere trece prin vis –/ Puritatea tăinuită/ De mirosul florilor,/ Fericire în primăvară” (Mama). Pentru că pentru Gheorghe Botezan însăși liniștea nu e altceva decât ”o mamă tânără, alăptând un copil” (pg. 22), căutând-o și invocând-o la tot pasul în labirintul existențial: ”Mamă, dă-mi sânul tău drept ca un cerc deformat/ Să-mi pot așeza capul, să pot spera!…” (Copilărie).
Lectura poemelor e o provocare perpetuă. Niciun poem nu seamănă cu celălalt, nicio imagine, nicio metaforă nu-ți amintesc de vreun alt poet. Dacă am putea vorbi de o inteligență a poemului, poemul lui Botezan ar fi în vârful piramidei. Cred că în viitor, studiul poeziei va avea, obligatoriu, și o componentă strict intelectuală/ culturală, una psihologică și una experiențială; acestea sunt elemente intrinseci ale creației lirice.
Poemul lui Gheorghe Botezan e o încercare a explorării sinelui, a șansei acestuia de supraviețuire (nu doar biologică) în labirintul existențial. Este o încercare de înțelegere, de asumare și de izbăvire întru spirit deopotrivă.